 |
Stabilit la München – un München pe atunci sărac, plin de ruine, cu o populaţie preocupată de pâinea zilnică, foarte deosebit de actuala Capitală a Bavariei - la vârsta de peste 30 de ani, fără perspective clare şi o meserie care să îi asigure existenţa, îşi redescoperea vechiul talent, pus în garderobă pe perioada războiului, şi se înscrie la cursurile profesorului Hans Wimmer, la Academia bavareză de Arte, devenind, în scurt timp, Musterschüller – elev exemplar – al cunoscutului sculptor german. Învăţând temeinic tehnica turnării bronzului în ceară pierdută, îşi întemeiază în 1963 propriul atelier, inclusiv turnătoria, în satul Höhenkirchen-Siegertsbrunn în apropierea Münchenului unde, pe lângă lucrările proprii, toarnă lucrările altor colegi, mai puţin dotaţi atât artistic cât şi practic, reuşind astfel să-şi asigure un nivel de trai confortabil pâna la... senectute... Atelierul “Este, mai degrabă, o stranie debordare a ’etapelor’, risipite în mărturii concrete ale gestaţiei artistice, aşa cum munca însăşi a artistului pare, aici, de o inconştientă risipire. Dar sub această aparenţă se ascunde un secret, care este nevoia lăuntrică de pătrundere în esenţa practicii ce duce de la stare la statuie” (Titu Popescu, în Bloc-Notes, ”Sculptura la ea acasă”, Observator, Nr. 3, aprilie-iulie 1989); a fost centrul vieţii sale până în ultimele-i zile.
Ne-am simpatizat de la prima întâlnire, dacă nu mă înşel, la o întrunire a Apoziţiei, printre ai cărei membri fondatori s-a numărat încă de la primele şedinţe, ţinute la domiciliul familiei Dumitru.
M-au impresionat atunci puternic interesul viu pe care îl avea pentru viaţa culturală a românilor din München, pentru problematica românească, în general, a sculptorului, membru al selectei grupe “Neue Münchner Secession” şi preşedinte al Asociaţiei Românilor din Sud-Estul Germaniei. Apoi m-a izbit definitoriu concepţia sa artistică, clară, fermă, într-o lume artistică în care pe zi ce trecea câstiga teren diletantismul, experimentul gratuit şi nereprezentativ, kitch-ul, eventul de scurtă existenţă şi, de obicei, de prost gust, pornit din neînţelegerea quantumului de transcedental, ca să nu mai vorbim de inexistenţa aptitudinilor artizanale, de şcoală, dacă doriţi, elemente fără de care nu există artă ci doar escrocherie, impostură şi abuz de calitate, provenite, bineînţeles, şi din lipsa de gust, de perspectivă, de cunoştinţe a privitorului, evaluatorului, comanditarului.
Notam, într-un interviu (Observator, anul IV, Nr. 1 / 10, ianuarie-martie 1991), răspunsul lui Alexandru la întrebarea mea cum şi-ar cataloga, ca importanţă, opera artistică (“Drumul Crucii” din biserica Sf. Martin din Märing / Ingolstadt, portretul lui Mihai Eminescu, expus în spaţii publice la München şi Odessa, parcul Christoph-von-Glück, privind pe strada Schoppenhauer şi în Parcul Scriitorilor din Odessa, busturile Principesei Ileana, al episcopului Valerian Trifa, ale lui George Angelescu, Gheorghe Zamfir, Dionisie Ghermani, George Ciorănescu, plastica zoomorfă, cai, păsări etc.):
“Desigur, prin tematica sa, ’Drumul Crucii’ de la Ingolstadt depăşeşte dimensiunile culturale, intrând în sfera transcedentalului metafizic creştin, care este de fapt cea mai înaltă treaptă a spiritualitaţii umane. În plus, această lucrare are un rol educativ, de transmitere pentru generaţiile prezente şi viitoare a mesajului de înaltă moralitate reprezentat de suferinţele sacrificiului suprem savârşit de Fiul lui Dumnezeu şi al Omului pentru salvarea din moarte şi pierzanie a omenirii. Bustul lui Eminescu urmează ca importanţă imediat lucrării de la Ingolstadt. Pentru mine însă, ca grad de dificultate al creaţiei, ca artist şi în planul laic de tematică, el reprezintă încununarea activităţii mele de până acum.”
Similar, în ce priveşte unghiul de privire asupra calităţilor artistice şi al concepţiei despre artă a lui Alexandru Pană notează şi Titu Popescu (în Bloc-Notes, “Sculptura la ea acasă): “Alexandru Pană pune un accent personal pe elaborarea formelor. El remarcă sculptural nu viaţa ca atare, ci viabilitatea formelor imaginate ca o corectură a vieţii însăşi. De aceea sunt preferate formele care se sustrag mişcării, care depăşesc mişcarea, concentrând-o într-o deplinătate expresivă în sine. Din această perspectivă de atelier se vede mai clar că plastica inspirată este singura condiţie a succesului tehnologic. Corpurile care populează ambianţa se reclamă, prin disparitate, de la o aceeaşi condiţie unificatoare. Ele au o tragică expresivitate în basoreliefurile biblice, care trăiesc, în fixitatea lor încordată, o damnaţie din care vor ieşi victoriile viitoare. Alături, busturile şi corpurile statuare exprimă o pregnantă calamitate maiestuoasă, parcă fac parte din acea lume prevestită de suferinţele dintâi;. […] Pentru Alexandru Pană condiţia succesului stă în intuirea concretă a adevărului artistic, cel care rezidă într-un complex de forme şi volume ce, ca în muzică, tind să se îmbine într-o armonie perfectă. Omul ca atare conţine nu numai condiţia, ci şi mijlocul de a ajunge la adevărul artistic al armoniei sculpturale. Expresionismul tragic al basoreliefului stă alături de evidenţa armonică a omului văzut ca o condiţie divină, redat astfel prin perfecţiunea pe care artistul i-o relevă. […] L-am întrebat prin ce se simte aparţinând spiritualităţii româneşti şi am primit un răspuns de ’atelier de creaţie’:
...prin sublimarea senzualităţii mediteraneene, dar şi prin persistenţa acestei senzualităţi, prin spiritualizarea dragostei, prin încrederea în magia gesturilor simple, prin abnegaţia faţă de muncă - o formă de expresie sufletească a senzualităţii creatoare şi de întreţinere a tonusului productiv. Se mai adaugă dublarea emoţionalităţii cu un raţionalism practic, vizibil în estimarea clară a rolului meşteşugului, arta fiind rezultatul înnobilat, spiritualizat, al unor tehnici adecvate, conţinând o perpetuă revigorare a execuţiei în perspectiva superioară a desăvârşirii.”
Ne putem bucura, cei din München, că, din risipita operă a lui Alexandru Pană, avem în imediata apropiere atât bustul lui Eminescu, cât şi, la distanţe accesibile, în Bavaria, biserica Sf. Martin din Ingolstadt cu 'Drumul Crucii’, oraşul Rosenheim cu a sa Stadthalle unde sunt expuse portretele muzicienilor George Angelescu şi Gheorghe Zamfir. Portretele lui Dionisie Ghermani şi Alexandru Ciorănescu se află în colecţii particulare, ca şi portretele Principesei Ileana, al episcopului Valerian Trifa etc. Unul din numeroşii cai, pe care Alexandru i-a reprezentat cu deosebită măiestrie şi capacitatea de a sublima formele acestui frumos colocatar al planetei Pământ, se află în Muzeul Monetăriei canadiene, nu ştiu ce s-a întâmplat cu celelalte lucrări, basoreliefuri, statui la dimensiuni naturale etc., după plecarea sa în lumea celor drepţi…